Războiul din Iran a transformat rutele maritime în piese pe o tablă de șah globală. Cum se reconfigurează miza pentru SUA și China

În timp ce SUA și Iran sunt blocate într-un impas, în contextul unui armistițiu oscilant, miza blocajului energetic din Strâmtoarea Ormuz este doar o piesă dintr-o tablă de șah globală, într-un „război rece” mai amplu împotriva Chinei, spun experți geopolitici și economiști, se arată într-o analiză Fortune.

Conflict Iran -SUA foto shutterstock

Războiul din Iran și blocada asupra Strâmtorii Ormuz, sunt, de fapt, cea mai mare mutare de până acum într-un joc ce evoluează rapid. În joc se află toate căile navigabile esențiale și rutele prin care circulă energia, produsele agricole și componentele lanțurilor de aprovizionare la nivel global.

Deși China a cunoscut o creștere rapidă, ea depinde încă masiv de importurile de energie, iar SUA își menține, pentru moment, superioritatea navală. Însă, în timp ce confruntarea privind Ormuz domină titlurile, în culise SUA își extinde rapid influența asupra altor rute maritime și artere strategice - de la Canalul Panama și Groenlanda până la Strâmtoarea Gibraltar și Strâmtoarea Malacca din Asia, cea mai aglomerată strâmtoare din lume.

„SUA exercită presiune și vizează clar punctele slabe reflectate în aceste noduri - sau strâmtori - ale tranzitului global”, a declarat Thierry Wizman, strateg economic la Macquarie Group. „Sunt rutele maritime de care China depinde pentru a-și menține preeminența economică.”

Mutarea de deschidere

Escaladarea a început devreme în al doilea mandat al lui Trump, când acesta a lansat un război global al tarifelor, China fiind principala țintă. China a ripostat afirmându-și dominația asupra lanțurilor de aprovizionare în materie de minerale critice și pământuri rare. SUA reacționează acum prin vizarea punctelor strategice și a aliaților producători de petrol de la care cumpără China, inclusiv Iran și Venezuela.

„SUA încearcă, în ultimele luni, să își impună controlul asupra acestor zone, ca o modalitate de a încercui China”, a spus Wizman. „Nu trebuie să ducă la un război direct; poate fi doar o manevră de blocare. Dacă SUA pot amenința că taie accesul Chinei la energie, atunci Beijingul va fi mai prudent în acțiuni precum o invazie a Taiwanului.”

Chiar dacă slăbirea Chinei este doar un obiectiv secundar în Orientul Mijlociu, tabla de șah mai largă la jocului este evidentă, spune analistul energetic Dan Pickering.

„În spatele a tot ce se întâmplă există și o dimensiune legată de China”, a spus acesta referitor la faptul că nu este o coincidență că este vorba de o blocadă asupra petrolului din țări din care China exportă masiv. „Impactul asupra energiei nu este favorabil Chinei, și nu încape îndoială că acest lucru devine parte a strategiei generale.”

Doctrina Donroe în Vest

Casa Albă a încadrat tacticile lui Trump în așa-numita „Doctrină Donroe”, pentru a cuprinde întreaga paletă de modalități de consolidare a controlului asupra emisferei vestice.

O lună mai târziu, SUA surprindeau lumea prin arestarea liderului venezuelean Nicolás Maduro, într-o operațiune de succes care i-a dat un important boost de încredere lui Trump. Însă nu a fost nici pe departe un „șah-mat” global.

După această operațune, Trump a început să discute public despre cumpărarea sau preluarea Groenlandei, suscitând neliniște în cadrul NATO. Pe lângă resursele naturale, Groenlanda oferă rute maritime și puncte militare strategice, inclusiv coridorul GIUK - un punct naval esențial.

În plus, schimbările climatice, prin topirea gheții, ar putea face aceste rute și mai accesibile.

O altă piesă cheie pe tabla de șah este Canalul Panama, care leagă Oceanele Atlantic și Pacific, unde SUA au devenit tot mai frustrate de influența crescândă a Chinei. În ianuarie, după o intensă campanie a SUA, Curtea Supremă din Panama a anulat contractul unei companii din Hong Kong, iar guvernul panamez a preluat controlul porturilor, provocând nemulțumirea Chinei.

Escaladarea din Orientul Mijlociu

Susținute de Israel și încurajate de succesul din Venezuela, SUA au lansat un atac surpriză asupra Iranului la finalul lui februarie.

Iranul, însă, a răspuns cu o mutare neașteptată, blocând Strâmtoarea Ormuz prin atacuri asupra petrolierelor și asupra infrastructurii energetice din statele vecine.

Aproape 20% din fluxurile globale de petrol și gaze naturale sunt afectate. SUA au răspuns prin blocarea porturilor iraniene, și astfel s-a ajuns la impasul curent, în care negocierile nu progresează și SUA și Iranul lansează reciproc amenințări.

Totuși, SUA produc suficient petrol și gaze pentru a evita penuriile interne, chiar dacă prețurile sunt ridicate, în timp ce Asia resimte mai puternic efectele.

În acest context, Statele Unite pare să-și consolideze poziția strategică în Orientul Mijlociu, chiar dacă conflictul din regiune s-a prelungit mai mult decât se anticipa inițial. Evoluțiile recente indică o posibilă extindere a influenței americane, în paralel cu o izolare tot mai accentuată a Iranului pe scena internațională.

Un element semnificativ în această dinamică este slăbirea OPEC, organizație din care face parte și Iranul. Anunțul surprinzător al Emiratelor Arabe Unite privind retragerea sa din cadrul organizației a ridicat semne de întrebare cu privire la viitorul coeziunii acesteia și la capacitatea de a influența piața globală a energiei.

În acest context, președintele american Donald Trump, cunoscut pentru criticile sale la adresa OPEC și a presupuselor sale practici de manipulare a prețurilor, ar putea opta pentru o abordare diferită. Aceasta ar presupune consolidarea relațiilor cu statele din Consiliul de Cooperare al Golfului — Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar, Oman și Bahrain.

Toate aceste monarhii au fost ținte ale atacurilor iraniene în contextul escaladării conflictului. O apropiere strategică între Washington și aceste state ar putea remodela echilibrul de putere în regiune și ar influența semnificativ piața globală a energiei.

Mutările din aprilie

În aprilie, SUA au încheiat acorduri militare cu Maroc și Indonezia, cu potențial impact asupra strâmtorilor critice Gibraltar și Malacca.

Strâmtoarea Malacca este cea mai aglomerată strâmtoare din lume și principala rută maritimă între Oceanul Indian și Oceanul Pacific.  Or China, care a atras atenția asupra potențialei „dileme Malacca” de zeci de ani, depinde în mare măsură de această rută maritimă pentru importurile sale.

Câteva zile mai târziu, SUA și Marocul au anunțat o nouă foaie de parcurs pentru cooperarea militară. Strâmtoarea Gibraltar se află între Spania și Maroc, dar, mai important, este o rută maritimă aglomerată între  Europa și Africa.

„Sunt victorii clare pentru SUA”, apreciază Wizman, chiar dacă mai degrabă simbolice.

Ministrul de externe din Singapore a avertizat că acest conflict ar putea fi doar o „repetiție” pentru un viitor război SUA–China.

Și, în același fel cum Iranul intenționează să introducă un sistem de taxare în Strâmtoarea Ormuz, Indonezia, Singapore și Malaezia dezbat deja în mod public avantajele unei astfel de măsuri în Strâmtoarea Malacca. Balakrishnan a afirmat clar că se opune acestei idei, susținând dreptul la liberă trecere pentru toți.

Greșeli și perspectiva Chinei

Acest lucru nu înseamnă că strategia SUA este perfectă.

„Problema ține mai mult de execuție decât de teorie”, a spus Wizman. „Administrația nu comunică clar și credibil aceste obiective.”

Între timp, China observă evoluțiile și are timp să aștepte, beneficiind de rezerve uriașe de petrol și de avansul în energie regenerabilă și vehicule electrice.

Conform estimărilor Statelor Unite, China deține în rezerve aproximativ 1,4 miliarde de barili de țiței – o cantitate comparabilă cu totalul rezervelor de urgență ale restului lumii. Rezerva strategică de petrol a SUA ocupă locul al doilea la nivel mondial, cu o cantitate mult inferioară, de 400 de milioane de barili.

Strategia pe termen lung

Consolidarea controlului asupra rutelor maritime globale extinde „Doctrina Donroe”, spun analiștii.

„SUA joacă pe două fronturi”, a spus Wizman, explicând că dacă este necesar, emisfera vestică poate deveni un refugiu strategic autosuficient.

Aceasta ar putea oferi SUA resursele și populația necesare fără dependență externă.

„Statele Unite trebuie să-și mențină în continuare o zonă de influență, iar soluția de rezervă ar fi Emisfera Vestică”, a mai punctat expertul, deși ar fi nevoie de lanțuri de aprovizionare mai solide în cadrul continentului american. „Se poate susține că este o zonă autosuficientă. Emisfera Vestică dispune de toate resursele și de populația de care au nevoie Statele Unite, fără a fi nevoite să depindă cu adevărat de alte țări.”